Promisiune

Aşa vorbeşte Domnul care a făcut soarele să lumineze ziua, care a rânduit luna şi stelele să lumineze noaptea, care întărâtă marea şi face valurile ei să urle, El, al cărui nume este Domnul oştirilor: „Dacă vor înceta aceste legi dinaintea Mea, zice Domnul, şi neamul lui Israel va înceta pe vecie să mai fie un neam înaintea Mea!”

Aşa vorbeşte Domnul: „Dacă cerurile sus pot fi măsurate şi dacă temeliile pământului jos pot fi cercetate, atunci voi lepăda şi Eu pe tot neamul lui Israel, pentru tot ce a făcut, zice Domnul.” Ieremia 31:36-37

Evreii sub creștinii din perioada nazistă

În urmă cu 70 de ani s-a Încheiat cel de-al Doilea Război Mondial şi, odată cu el, şi cumplitul Holocaust. Friedrich Hilliges scrie câteva amintiri din perioada de dinainte, din timpul şi de după război. Partea a II-a

Cu siguranţă există numeroase mărturii istorice despre curajul creştinilor dedicaţi, care în perioada dominaţiei naziste au îndrăznit să îi ajute pe cei persecutaţi, în special pe evrei. Încă îmi amintesc de familia Teske din Berlin, care a sprijinit şi a ajutat mulţi evrei în timpul persecu­ţiei hitleriştilor. În amintirea lor şi a credinţei lor active, pe zidul casei în care au locuit ei a fost montată o placă comemorativă.

Există însă şi alţii asemenea lor. Unii dintre ei, care de fapt aveau o viziune clară asupra lucrurilor încă dinainte de anul 1937 şi implicit îna­inte de «Noaptea de cristal», nu au îndrăznit, poate din simţul datoriei faţă de societate şi de biserică, să critice regimul nazist, exprimându-şi părerile doar în cadrul unui cerc intim format din familie şi prieteni. Dacă ar fi fost auziţi de cine nu trebuia, riscau să ajungă într-un lagăr de concentrare, să sufere pedeapsa colectivă şi poate chiar moartea. Ce ar trebui atunci să facă un tată de familie credincios având în vedere responsabilitatea lui faţă de familie? Ce au fost atunci aceştia — complici sau dintre cei ce au suferit în tăcere?

Îmi amintesc că în anul 1942, când aveam zece ani, tatăl meu m-a luat cu el în maşină pentru a vizita nişte evrei pe care îi ajuta în mod constant. Eu trebuia să rămân în maşină, iar tatăl meu m-a Învăţat să nu spun nimic dacă m-ar întreba cineva unde anume s-a dus. Când a intrat în casa în faţa că­reia parcase maşina, imediat au venit copiii care se jucau pe stradă şi m-au întrebat unde a mers tatăl meu. Am dat din colţ în colţ, nefiind obişnuit cu minciunile aşa-zis nevinovate. Îmi amintesc de teama teribilă care mă încerca. În orice clipă mă gândeam că cineva ar putea observa ceva, iar tatăl meu va fi prins şi arestat. Câteva zile mai târziu, când a ieşit din nou din casa respectivă, tata plângea cu amar. Ulterior mi-a spus că evreii nu mai erau acolo.

Creştinii care au trăit înainte de anul 1933 se fac vinovaţi de faptul că nu au recunoscut de la început anti­semitismul naziştilor ca fiind vrăjmaş faţă de Dumnezeu. În acelaşi timp, având în vedere numărul mare de afirmaţii ale Cuvântului lui Dumne­zeu (cum ar fi de ex. Rom. 11,28-29), voia şi implicarea Lui pentru poporul ales au fost cât se poate de evidente. Credincioşii ar fi putut şi ar fi trebuit să recunoască aici esenţa problemei. Aceasta i-ar fi împiedicat să îl susţină pe Hitler sau să accepte pasiv ceea ce se întâmpla sub ochii lor.

Prin această participare la antisemi­tism am păcătuit împotriva Domnului nostru Isus Cristos, care «din doi [credincioşii dintre evrei şi dintre nea­muri] a făcut unul [în Biserica lui Isus Cristos] şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea si, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmășia dintre ei să îi facă pe cei doi să fie în El însuși un singur om nou, făcând astfel pace; i-a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup [Biserica], prin cruce, prin care a nimicit vrăjmășia» (Efes. 2,14-16). Potrivit versetului 21 din acelaşi capitol, «în El toată clădirea, bine închegată, crește să fie un Templu sfânt în Domnul».

În perioada anilor 1937-1938, când evreii nu au mai avut loc nici măcar în Biserica Domnului Isus Cristos (credincioşii acceptând această con­diţie pentru a-şi putea ţine deschise adunările), trupul lui Cristos a suferit din plin din punct de vedere spiritual. Mai are oare rost să vorbim despre deportările şi exterminările în masă ce au avut loc sub ochii noştri şi ai părinţilor noştri?

Acum nu mai putem face altceva decât să vorbim despre aceste lucruri, însă atunci când domnia terorii nazis­te s-a încheiat, ar fi fost mai mult decât necesară o recunoaştere a greşelilor trecutului. Aceasta nu a avut loc, lucru care a rămas de neînţeles pentru tatăl meu în tot timpul vieţii lui. În această privinţă sunt întru totul de acord cu el.

Articol preluat din revista Strigătul de la Miezul Nopții

No comments:

Post a Comment

Comentarii