Promisiune

Aşa vorbeşte Domnul care a făcut soarele să lumineze ziua, care a rânduit luna şi stelele să lumineze noaptea, care întărâtă marea şi face valurile ei să urle, El, al cărui nume este Domnul oştirilor: „Dacă vor înceta aceste legi dinaintea Mea, zice Domnul, şi neamul lui Israel va înceta pe vecie să mai fie un neam înaintea Mea!”

Aşa vorbeşte Domnul: „Dacă cerurile sus pot fi măsurate şi dacă temeliile pământului jos pot fi cercetate, atunci voi lepăda şi Eu pe tot neamul lui Israel, pentru tot ce a făcut, zice Domnul.” Ieremia 31:36-37

ENOH un simbol profetic

«Prin credinţă a fost mutat Enoh de pe pamânt, să nu vadă moartea. Şi n-a  fost găsit, pentru ca Dumnezeu îl mutase. Căci înainte de mutarea lui primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu» (Evrei 11,5).
  
• STEPHAN BEITZE

Misionar şi predicator al misiu­nii Strigătul de la Miezul Nopţii in Argentina.

Din acest motiv şi mai ales pentru că a fost răpit, îl putem conside­ra pe Enoh ca fiind un simbol profetic pentru Biserica lui Isus Cristos, fiindcă şi aceasta va fi răpită într-o clipă, pentru a fi împreună cu Domnul Isus în locuinţa cerească.
După acest eveniment, lucrurile vor lua o turnură surprinzătoare pe pământ, până la cea mai mare revelaţie a păcatu­lui, şi anume apariţia „celui fărădelege” sau „a fiului pierzării”, respectiv a lui Anticrist. Oamenii nu se vor căi, cu toate că milioane de creştini vor dispărea în mod cu totul surprinzător. Vedem aici o paralelă cu relatarea din Geneza 5 şi 6. În ciuda răpirii tulburătoare a lui Enoh, nimic nu arată că oamenii s-ar fi corectat sau s-ar fi apropiat măcar puţin de Dumnezeu. Răutatea lor a depăşit limitele într-o asemenea măsură încât Dumnezeu însuşi a trebuit să intervină.
Aşa cum a fost în perioada de după ră­pirea lui Enoh, la fel va fi şi după răpirea creştinilor. Judecăţi extraordinare vor veni asupra locuitorilor acestui pământ. În Geneza a avut loc potopul care a pus capăt omenirii din acea vreme. În Apoca­lipsa găsim judecăţile pline de putere ale peceţilor, ale trâmbiţelor şi ale potirelor mâniei lui Dumnezeu. Toate acestea se vor revărsa peste neamuri la judecata finală pe care a prorocit-o Enoh însuşi (citiţi Iuda 14). Astfel se împlineşte ceea ce a scris apostolul Pavel: „... să-L aşteptaţi din ceruri pe Flul Său, pe care L-a înviat din morţi: pe Isus, care ne izbăveste de mânia viitoare” (1 Tes. 1,10). Termenul „mânie” şi expresiile asemănătoare se referă întotdeauna la „Ziua Domnului”, adică la perioada care include judecăţile apocaliptice. Nu trebuie să confundăm însă aceasta cu condamnarea veşnică. Cu alte cuvinte, răpirea va avea loc întea necazului celui mare, după cum Enoh a fost răpit înaintea judecăţii potopului.
Enoh este un simbol al Bisericii, al vieţii unui creştin născut din nou şi ar trebui să fie un exemplu şi pentru vieţile noastre. Şi în noi ar trebui să se regăseas­că aceste caracteristici pe care le vedem la Enoh. El a fost un om care a umblat cu Dumnezeu în tot ceea ce presupune acest lucru. El a trăit în sfinţenie, a rămas statornic, a fost călăuzit de Dumnezeu, s-a distins prin credinţa lui, a avut o mărturie extraordinară, a fost smerit, i-a slujit Celui Preaînalt prin faptul că a predicat mesajul care i-a fost încredinţat, iar apoi a fost răpit. Vrem oare şi noi să urmăm exemplul minunat al acestui om? Fie ca următoarele cuvinte despre Ierusalimul ceresc, locuinţa noastră viitoare, să îşi găsească împlinirea cât mai curând pentru noi: „...făclia ei este Mielul. Neamurile vor umbla în lumina ei” (Apoc. 21,23-24). Cât de curând vom păşi cu Domnul nostru pe străzile de aur ale paradisului ceresc. Acum mergem încă prin credinţă, dar nu peste mult timp credinţa noastră se va materializa, iar atunci Îl vom vedea faţă în faţă pe Domnul Isus Cristos.
Domnul Isus vine: „Cel ce adeve­reste aceste lucrurt, zice: „Da, Eu vin curând." Amin! Vino, Doamne Isuse!” (Apoc. 22,20).
Citiţi mai multe despre Enoh în cartea Henoch (Enoh, n.trad.), de Stephan Beitze
Preluat din revista Strigatul de la miezul nopţii Nr. 3/2012

Ce-aş vrea să fiu de Nona Minona

Cinstea de-a fi profet în ţară
Sau mare preot nu mă-mbie,
Căci ce osândă grea Caiafa
Rostea cu marea profeţie!

Şi nu m-atrage nici mărimea
Guvernatorilor de state,
De frică să nu cad în vina-n
Care-ai căzut şi tu, Pilate!-

Nici împărat n-aş vrea cu slavă
Să fiu peste popor eu unsul.
De teamă că 'nălţat ca Saul
Mi-aş pierde mintea ca şi dânsul.

N-aş vrea să fiu nici chiar apostol:
E mult prea grea, prea 'naltă truda,
Şi frică mi-e de ameţeală,
Să nu mă prăbuşesc ca Iuda.

Ci mă doresc smeritul vameş
Care, precum Scriptura zice,
Zdrobit de-atâta remuşcare
Nu-ndrăznea fruntea să-şi ridice.

Al zecelea lepros de-asemeni
Aş vrea să fiu, căzut în tină,
Spre Domnul cu recunoştinţă
Că mi-a iertat atâta vină...

Dar mai ales aş vrea, o, Doamne,
Să pot urca şi eu pe treapta
Unei credinţe-atât de 'nalte
Ca a tâlharului din dreapta.

Care-şi putu vedea salvarea
Şi cu-ndrăzneală s-o apuce
În Cel batjocorit de-alături,
Ce ca şi el murea pe cruce. 

Deşi par în lume mic de Ioan Maier

Deşi par în lume mic,
nu mi-e teamă de nimic.
Prin Golgota azi păşesc
îmbrăcat în strai ceresc.

Port cu mine-ntregul Cer
şi nu-i chip ca să mai pier
în al lumii aspru val;
Domnul mă duce la mal!

Îl aştept cu drag să vie
să mă ducă-n Veşnicie,
să rămân pe totdeauna
lângă El şi cu El, una!

Până-atunci, aicea jos,
sunt un sol al lui Cristos
şi-s trimis la tine chiar,
să-ţi spun de-al iertării Har.

Să te chem şi tu să vii
la Golgota, ca să fii
de orice păcat spălat,
prin Sfânt Sângele vărsat.

Şi-mpăcat cu Dumnezeu,
să alergi spre Cer mereu
fără teamă de nimic,
chiar de eşti ca mine: mic!... 

Cu El pe Cruce răstignit de Ioan Maier

Cu El pe Cruce răstignit
îmi văd azi trupul pironit,
şi-n mine scris e gîndul Lui,
de rabd al Crucii aspru cui!

Pe cap cununa Lui de port,
şi spinii lumii de-i suport,
e pentru că în mine, El,
e Dragoste, şi sunt la fel.

Nu cu putere am să fiu
făclie-n veacul meu pustiu;
ci vas de candelă-s mereu,
- Lumina lumii-i El, nu eu! -

Cuvinte, oricâte să spun;
sub Crucea Lui mulţimi n-adun,
ci numai când pe El Îl las
în graiul meu să prindă Glas!

Şi pentru ceruri să rodesc,
oricât să lupt, nu reuşesc;
pe mine El atât mă vrea,
mlădiţă pentru roada Sa!

Cu El pe Cruce răstignit,
deplin vreau trupu-mi pironit!
Isus Cristos mi-e scut şi ţel;
în mine viu, rămâne El! 

Un strop de Petre V. Cazan

Un strop de apă, unul singur,
Stătea pe-o piatră liniştit,
Când oastea stropilor, în murmur,
Chematu-l-au din mers grăbit:

- Aruncă-te-n a apei unde - 
Uneşte-te cu noi în val...
Dar el părea că le răspunde:
- Eu singur vreau să stau pe mal.

Aici nu am de ce mă plânge,
E linişte în jurul meu,
Prin mine soarele-şi răsfrânge
Culorile din curcubeu.

Tot cerul se-oglindeşte-n mine,
Şi sunt atât de minunat...
Mi-e haina toată din rubine,
Aici sunt mare şi curat.

El a rămas, iar apa lină
Trecea unită strop cu strop,
Spre-a da viaţă şi lumină,
Spre-ndeplinirea unui scop.

Dar dup-un timp - şi timpul trece,
Cum stam şi mă gândeam tăcut,
Când am privit spre piatra rece,
Nimic, nimic n-am mai văzut!

Pe locul unde-a fost odată
Un strop de apă în popas,
Era acum piatra uscată,
Dar apa-n vaduri a rămas...

Iar valul apoi cu grăbire
Trecea şi fredona un cânt,
Şi-am înţeles că în unire
E viaţă pe acest pământ.

Te cheamă Cerul de Ioan Maier

Te cheamă Cerul ca să vii;
deschisă-i poarta, sfinţii mii
te-aşteaptă-n prag, te strigă-n cor,
tu nu auzi chemarea lor
ce-ţi sună numele tău clar
sub bolţi de aur şi cleştar?!...
Cum Viaţa Veşnică de-apoi
te-aşteaptă să-mbraci straie noi,
s-arunci tot ce e peticit,
tot ce-i pământ şi învechit?
Dar tu eşti surd şi mut şi sloi;
ţi-s umerii şi ochii goi
de tot ce-i Rai şi ce e sfânt;
eşti plin de Iad şi de pământ!...
Auzul tău nu mai e treaz
s-asculte preasfinţitul glas
al Sângelui ce s-a vărsat
la Golgota pentru păcat!
Şi ochiul tău nici n-a privit,
la Cel pe Cruce Răstignit!...

De ce n-asculţi?!...
De ce nu vii?!...
Îţi strigă Cerul că-ntârzii.
Îţi strigă sfinţii că-n curând
veni-va Cristos pe nori strângând
pe toţi ce haina şi-au spălat
în Sângele nevinovat...
Dar tu eşti orb la tot ce-i Cer,
păcatul îl ţii de giuvaier,
şi de auzi, tu tot nu vii,
de Ceruri tot nu vrei să ştii.
Trudeşti mereu să ai, să fii,
s-ajungi... şi ce, nici tu nu ştii!...
Alergi zorit pe vechiul drum
şi-aduni doar pentru foc şi scrum...
În clipele când Cerul vrea
să frângă cerbicia ta,
trudeşti amar şi lupţi din greu
să nu cunoşti pe Dumnezeu!
Te legi cu lanţuri de trecut,
şi mergi spre Iad, ca fiu pierdut!...

Când Cerul strigă că-ntârzii,
de ce mai stai?!...
De ce nu vii?!...
Sosi-va clipa în curând
când vei păşi-n gol de mormânt,
şi vei vedea cu-adevărat
c-ai fost mereu de Cer chemat...
Şi-ajuns pe-al Veşniciei vad,
pe Veci vei coborî în Iad!... 

Definiţia iubirii de Petru Dugulescu

Iubirea e ce poţi să dai,
Ce-aştepţi în schimb e lăcomie.
Când dai, îţi strângi comori în Rai,
Când ceri, eşti slugă cu simbrie.

Iubirea e ce poţi să faci
Pentru vrăjmaş şi pentru frate,
Să rabzi, să suferi şi să taci
Când ţi se face-o nedreptate.

E suflet de copil curat,
În care nu mocneşte ura.
E locu-n care niciodat'
Invidia nu-şi cerne zgura.

Iubirea-i rană sângerând
Şi întrebarea ce te miră:
"Cum, cei ce i-am hrănit pe rând,
Ei tot pe rând mă răstigniră?"

E mila ce-o parcurgi pe jos,
Povară fără murmur dusă.
Iubirea e obrazu-ntors
Şi haina demnităţii smulsă.

Iubirea-i zâmbetul ce-l pui
Pe faţa celui ce suspină,
Când crucea altuia o sui
Şi-aprinzi în noapte o lumină.

Iubirea este bobul bun,
Care rodeşte doar când moare,
E investiţia de acum
Într-o recoltă viitoare.

Iubirea e ce poţi să dai,
Ce-aştepţi în schimb e lăcomie.
Când dai, îţi strângi comori în Rai
Iar viaţa ta-i o poezie.

Definiţia credinţei de Petru Dugulescu

Credința vie e doar una
(Credinţe moarte-s câte vrei).
În ea stă crucea şi cununa,
Pentru acum şi-ntotdeauna
A Mielului urmat de miei.

Doar una e credinţa vie
Şi a fost dată celor sfinţi,
Ca sfânt izvor de bucurie,
Ca legământ şi mărturie,
Prin încercări şi suferinţi.

Credinţa-nseamnă-ncredinţare
Şi nu să fii religios.
Să crezi în Dumnezeul care
L-a dat ca jertfă spre iertare
Pe Fiul Său, Isus Hristos.

Credinţa vie-i legătură
Cu Dumnezeul nevăzut.
Să porţi în tine-a Lui natură,
Şi-apoi, prin fapte şi prin gură,
Să-L faci la alţii cunoscut.

Credinţa-n Logosul cel veşnic
Se curăţeşte în cuptor.
Şi viaţa ta va fi un sfeşnic,
Să lumineze-acum şi veşnic,
Iar tu să fii moştenitor.

Credinţa fără fapte-i moartă,
E haina ce-o îmbracă mulţi.
Ea e la modă şi se poartă,
Dar nu-ţi deschide-a vieţii poartă
Când de aici ai să te muţi.

Credinţa este o minune,
Producătoare de minuni.
Când o transformi în rugăciune,
Nu-i forţă mai presus în lume,
E curcubeu peste genuni.

Eli, Eli, Lama Sabactani! de Petru Dugulescu

Isus îşi dă pe cruce duhul,
Purtând păcatul greu,
Şi-un strigăt spintecă văzduhul
Şi inima lui Dumnezeu.

Oh, Eli, Lamah Sabactani,
Oh, Dumnezeul meu slăvit,
Prin mâini străpunsu-m-au duşmanii,
Dar tu, de ce m-ai părăsit?

Din veşnicii am fost cu Tine,
Şi nici o dată despărţit.
Acum de ce Te-ascunzi de Mine?
De ce, de ce M-ai părăsit?

Căci Dumnezeu, ce-i Bunătate,
De trei ori sfânt şi veşnic viu,
Îşi împlinea a Lui dreptate,
Zdrobindu-Şi singurul Său Fiu,

Ca eu şi tu să nu fim singuri
Nici pe pământ, nici în abis,
Ci mai degrabă să fim siguri
C-avem un loc în Paradis.

În tren, Buziaş, 30.07.2003 

Astenie de toamnă de Petru Dugulescu

E iarăşi toamnă-n parcul singuratic,
Cad frunze îngălbenite peste tot.
Le-aud căzând şi-n sufletu-mi apatic
Şi să le adun pe toate nu mai pot.

E toamnă iar, pentru a câta oară,
Cad frunze obosite din castani.
Aştept şi eu de mult o primăvară,
Dar numai toamne bântuie prin ani.

Şi ce-i mai rău, că iarna mă pândeşte
Cu ochi sticloşi, cu chipul ei livid.
Atunci eu simt cum trupu-mi se răceşte
Şi obosite pleoapele se-nchid.

Şi mă întreb, acesta e finalul,
Al vieţii ce pulsează-n pomi şi flori?
Să fie oare moartea terminalul,
Iar noi să fim macabri călători?

Dar nu contează câte frunze moarte
Sub straturi de zăpezi vor putrezi.
În ramuri, viaţa seva şi-o împarte;
Şi totuşi, primăvara va veni! 

Fericiţi sunt prigoniţii de Petru Dugulescu

Aş vrea să înţeleg misterul:
De ce cei sfinţi şi cei curaţi,
Ce-n lume au ca ţintă cerul
Au fost şi sunt persecutaţi?

Vorbea Isus cu bunătate
Şi-i binecuvânta cel Sfânt
Pe iubitorii de dreptate,
Persecutaţi pe-acest pământ.

Ferice e de voi atuncea,
Când, pentru Mine suferind,
Voi nu-ncetaţi să duceţi crucea
Şi să vă răzbunaţi iubind.

Când cei nelegiuiţi vor spune
Ocări și blestem de-orice soi,
Voi vă-nălţaţi în rugăciune,
Ei se scufundă în noroi.

Căci tot aşa îi prigoniră
Pe-ai Mei prooroci la număr mulţi,
Ce-au fost ucişi sau pribegiră
Prin văi, prin peşteri sau prin munţi.

Ea, lumea fiarelor haine,
Ce zace în cel rău şi-i rea,
Iubeşte doar ce-i aparţine,
Iar voi nu mai sunteţi în ea.

Ostilă-aici vă este glia,
Sunteţi străini şi călători.
Dar Eu vă dau Împărăţia
În ţara dincolo de nori.

Ferice de cei milostivi de Petru Dugulescu

În lumea noastră-atât de seculară,
Cu oameni reci, cu inimi de bazalt,
Există o virtute foarte rară
Prin jungla de oțel și de asfalt.

Căci cei ce-o au sunt socotiți fanatici
Sau retrograzi, fricoși și demodați,
Pe când cei duri, răzbunători, sălbateci,
Se-nscriu în rândul celor „adaptaţi".

Ferice, mai spunea Isus pe munte,
De cei ce-n lume milă răspândesc.
Cununa vieţii-o vor purta pe frunte,
Căci milă dau şi milă ei găsesc.

Atunci când vor veni la judecată
În faţa tronului cel alb şi sfânt,
Vor auzi: "Am fost bolnav o dată
În lumea cu dureri de pe pământ,

Dar voi M-aţi mângâiat cu-a voastră milă
Şi-n casa voastră-atuncea M-aţi primit.
La ale Mele bube n-aţi privit cu silă,
Ci-n inimă şi-n suflet le-aţi simţit.

De aceea azi vă dau Împărăţia,
Vă mântuiesc de-a iadului văpăi.
Pe veci vă fie parte bucuria,
Voi, milostivii, în lumea celor răi." 

Fericirea făcătorilor de pace de Petru Dugulescu

Sub ale timpului portaluri,
Intrat-am în mileniul trei,
Mânaţi de vânturi şi de valuri
Spre ani din ce în ce mai grei.

Purtat de nave spaţiale,
Pe lună omul a păşit,
Iar traiectoriile-astrale
De-acum sunt drum bătătorit.

Ştim cum să despicăm atomul,
Sinistre arme fabricăm,
Da, ştim cum să ucidem omul,
Dar nu ştim pacea s-o creăm.

În inimi clocoteşte ura
Cu-al ei venin ucigător.
Şi arma clasică e gura,
Iar ucigaşul... vorbitor.

Istoria - egal războaie,
Prezentul - un neologism
Ce-nseamnă sânge în şiroaie,
Numit emfatic - TERORISM.

Dar cei ce-n lumea blestemată
Al păcii spirit răspândesc,
Îl au pe Dumnezeu ca Tată
Și fiii Lui ei se numesc.

Ferice este de aceia
Ce-o dăruiesc și la dușmani,
Spunea Isus la Galileea
Acuma două mii de ani.

În ură nu e fericirea,
Ea e al iadului însemn.
Pacea se naște din iubirea
Zdrobită pe al crucii lemn. 

Bogatul şi Lazăr de Petru Dugulescu

Şi a fost cândva, odată,
Mai spunea Isus,
Într-o vreme-ndepărtată
Un bogat ce niciodată
Nu privea în sus.

În trăirea-i egoistă,
Chefuind de zor,
Nu ştia că-n jur există
Oameni cu o viaţă tristă
Şi cu răni ce dor.

Şi, plutind pe-a lumii spume,
Omul cel bogat
Multe-avea, dar n-avea nume,
Precum Biblia ne spune,
Şi trăia-n păcat.

Lângă poarta boierească,
Lazăr cel sărac
Coji căuta ca să găsească
Şi o vorbă prietenească
Dar nu s-a-ntâmplat...

În belşug de vin şi pâine 
Omul petrecea
Fără grija cea de mâine,
Iar lui Lazăr câte-un câine
Bubele-i lingea.

Dar cu vremea trecătoare,
Lazăr a murit.
Nici o bubă nu-l mai doare,
Foamea lui chinuitoare
Astăzi s-a sfârşit.

Iar din patria cerească,
De la Dumnezeu,
Veni garda îngerească
Pe sărac să-l însoţească
Sus în empireu.

Şi murit-a şi bogatul,
Şi l-au îngropat.
La pomană-a fost tot satul,
Dar nici slujba şi nici datul
Nu l-au ajutat.

Jos în locuinţa morţii
Demonii l-au dus.
Şi-ajungând în faţa Porţii,
Îngrozit de greul sorţii,
Se uită în sus.

Şi văzu o lume-n care
N-a crezut nicicând.
Şi ce-l miră şi mai tare:
Lazăr cel de la intrare,
Cu Avraam umblând.

El, care-a trecut prin lume 
Fără rugăciuni,
El, bogatul fără nume,
Ce vorbea de Rai în glume,
Strigă din genuni:

"Abba, ruga mi-o ascultă
Dintre vâlvătăi!
Lazăr apă să-mi aducă
Şi-apoi spune-i să se ducă
Şi la fraţii mei.

Să le spună că există
Iad şi Paradis
Şi că teza ateistă
După moarte nu rezistă,
Doar cuvântul scris".

Varsă lacrimi de căinţă,
Mort şi totuşi viu,
Crede şi în pocăinţă
Şi vorbeşte de credinţă,
Dar e prea târziu.

El, săracul şi bubosul,
Lazăr cel murdar,
Ce-l descrie chiar Hristosul,
Reprezintă păcătosul,
Mântuit prin har.

Definiţia sfinţeniei de Petru Dugulescu

Cuvântu-acesta sună deplasat
În lumea pângărită de păcat
El sună anacronic şi hilar
În veacul nostru tot mai secular.

Când omul L-a respins pe Dumnezeu
A inventat cuvântul sunt "ateu"
Să poată să trăiască în păcat
Fără să se simtă vinovat.

Sfinţenia e viaţa lui Isus
Un Logos întrupat, venit de sus
Sfinţenia e normă şi model
Căci Dumnezeu mă vrea să fiu ca El.

Sfinţenia înseamnă a fi normal
În veacul pervertit în ultim hal
E naşterea din nou prin Duhul Sfânt
Ce se întâmplă aicea pe pământ
Când Dumnezeu îţi dă natura Lui
Să poţi fi cetăţeanul cerului. 

Fericirea celor blânzi de Petru Dugulescu

Prin codrii milenari de ură
Mai întâlneşti doar foarte rar
O floare cu mireasmă pură,
Blândeţea cu parfum de har.

Ferice de acela care 
O creşte-n sufletul curat,
Căci el primeşte îndurare
Şi este binecuvântat.

Blândeţea nu-i o slăbiciune,
Cum cei mai mulţi adesea spun,
Ci semn de-naltă-nţelepciune
A omului cu suflet bun.

Blândeţea-i zâmbetul iubirii
În ochii celui credincios,
E semnul îndumnezeirii
Naturii noastre în Hristos.

Ca pleava care-o duce vântul
Cei răi pe veci s-or spulbera.
Cei blânzi vor moşteni pământul
Şi în etern s-or bucura. 

Mila a doua de Petru Dugulescu

Atuncea când vrăjmaşul te sileşte
O milă ca să mergi cu el pe jos,
Şi-o face numai fiindcă te urăşte,
Tu du-te două mile, bucuros.

A doua milă îţi va fi măsura
Pe care-o dai şi o primeşti în dar.
Şi astfel, împlinind prin ea Scriptura,
Pe capul lui vei pune sfântul jar.

Când vrea să-ţi ia, cu sila, haina,
Tu lasă-i şi cămaşa bucuros,
Şi-i vei străpunge inima cu taina
Iubirii-ntruchipate în Hristos.

Peste obrazul drept când te loveşte,
Întoarce-l şi pe stângul bucuros.
Iubind pe-acela care te urăşte,
Tu te asemeni astfel cu Hristos.